Origanum majorana
Măghiranul se distinge printr-o aromă intensă, dulceagă și proaspătă și este un condiment extrem de popular în bucătăria noastră. Responsabile pentru gustul condimentat și aroma intensă sunt uleiurile esențiale. Măghiranul face parte din familia mentei (Lamiaceae), la fel ca și oregano. Deși sunt strâns înrudite, cele două plante aromatice au gusturi diferite. Măghiranul este mai dulce și are o aroma mai puțin intensă comparativ cu oregano.
Măghiranul se potrivește excelent cu friptura de gâscă, la mâncăruri grase cu untură, cu carnea tocată, supa de cartofi, carne de pasăre, miel, iepure, vânat și porc. În doze mici, măghiranul îmbunătățește gustul mâncărurilor din legume, cartofilor prăjiți, iahniei de fasole, supei de roșii și leguminoaselor. Măghiranul se foloseşte atât verde cât şi uscat, ca o completare la sosuri, dip-uri sau la creme de brânză.
Măghiranul nu trebuie gătit prea mult timp deoarece uleiurile esențiale se evaporă rapid și își pierde din intensitatea aromei. Recomandat este să fie adăugat în preparate cu puțin timp înainte de a fi gata mâncarea.
Măghiranul uscat trebuie dozat cu moderație deoarece va domina rapid gustul celorlalte ingrediente.
Măghiranul este originar din partea estică a Mediteranei. De aici, planta populară s-a răspândit în toată regiunea, fiind cultivată atât pentru a fi folosită în bucătărie, cât și ca plantă utilizată în scopuri terapeutice. În anii 50 d. Hr, medicul roman Dioscoride recomanda măghiranul ca plantă medicinală pentru a trata diferite afecțiuni și boli, conform celor înscrise în cartea sa “De Materia Medica”. În Grecia antică, tinerii proaspăt căsătoriți purtau cunună de măghiran, tradiție care a fost continuată multă vreme.
Astăzi, măghiranul este cultivat în țări precum Egipt, Maroc, Franța, Spania și Ungaria. Pentru a asigura conținutul ridicat de ulei esențial, frunzele de măghiran trebuie recoltate vara, înainte ca planta să înflorească.
Măghiranul se asociază bine cu dafin, usturoi, boia de ardei, rozmarin, salvie, cimbrișor, ienupăr.